Actualitatea teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul
1. Consideraţii generale.
Gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a tuturor Sfinţilor Părinţi pe care Biserica îi cinsteşte ca atare, are caracteristica de a fi mereu actuală. Aceasta, pentru mai multe motive. Primul este acela că Sfinţii Părinţi, chiar atunci când, de exemplu pentru a răspunde ereziilor, dezvoltă o gândire subtilă, ei nu se dedau niciodată unei speculaţii gratuite şi abstracte. Gândirea lor este întotdeauna impusă de necesităţi vitale legate de viaţa Bisericii. De exemplu, atunci când resping o erezie, ei nu combat numai o idee, ci un ansamblu de erori care denaturează credinţa şi-i separă de Biserică pe cei care aderă la ele şi prin aceasta, compromit deci mântuirea unui anumit număr de credincioşi. În al doilea rând, gândirea lor este înscrisă în Tradiţia Bisericii, care nu este numai un curent de gândire continuu ci şi un flux neîntrerupt al Vieţii în sânul Bisericii de la începuturile sale. În al treilea rând, gândirea lor rămâne aproape de sursele evanghelice şi are deci caracterul concret, viu şi mereu actual al Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum este el redat în Sfintele Scripturi. În al patrulea rând, gândirea Sfinţilor Părinţi nu vine doar din mintea lor, ci şi din inima lor ; ea este expresia propriei lor experienţe de viaţă, ceea ce îi conferă un caracter trăit şi aşadar viu, ce poate avea ecou în propria viaţă a fiecărui auditor şi a fiecărui cititor, întrucât experienţa duhovnicească este o experienţă în acelaşi timp personală şi universală, căci în profunzimea ei întâlnim omul adevărat în comuniune cu toată natura umană. În al cincilea rând, experienţa duhovnicească a Părinţilor Bisericii, care se reflectă în opera lor, este o experienţă întemeiată pe Hristos care « este acelaşi ieri şi astăzi şi în veci » (Evrei 13, 8) şi însufleţită de Duhul Sfânt care este deopotrivă inspiratorul gândirii lor şi nu doar « dătător de viaţă » ci, aşa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, El este şi « întineritor », adică izvor al unei veşnice tinereţi. Gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care este astăzi unanim recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari Părinţi şi învăţători ai Bisericii, deţine în mod evident toate aceste caracteristici, dar ea are şi anumite caracteristici aparte care întăresc dimensiunea ei de actualitate. Înainte de a justifica acest lucru, aş vrea mai întâi să notez faptul că de-a lungul secolului trecut şi al acestor ultime decenii în mod special, opera Sfântului Maxim Mărturisitorul a făcut obiectul unui număr considerabil de studii (în jur de 1 500). Cu certitudine, nu toate sunt referitoare la însăşi gândirea Sfântului Maxim (multe dintre ele referindu-se la identificarea şi editarea scrierilor sale) ; totuşi, cele mai multe dintre ele privesc diferite aspecte ale gândirii sale, fiecare dintre ele dând adesea prilej mai multor studii. Aceasta se explică prin faptul că opera Sfântului Maxim acoperă toate aspectele teologiei creştine în sens larg : triadologie, hristologie, pnevmatologie, cosmologie, antropologie, spiritualitate, eclesiologie, exegeză… Deşi foarte bogată prin subiectele pe care le abordează şi oferind din acest punct de vedere multe tematici de studii, opera Sfântului Maxim Mărturisitorul nu are o dimensiune foarte mare : ea este cuprinsă în două volume din Patrologia greacă a lui Migne, ceea ce este puţin dacă o comparăm cu operele multor alţi Sfinţi Părinţi. Cu toate acestea, gândirea Mărturisitorului are caracteristica de a fi de o densitate excepţională şi de a se exprima adesea prin intermediul unui stil complicat (mai ales din pricina lungimii frazelor) şi a unor concepte complexe, cu sensuri adesea multiple. Acest ultim motiv deschide deseori poarta unei multitudini de interpretări, de reinterpretări şi de re-expuneri sub diferite unghiuri. Numai singurele noţiuni de logos, tropos sau energeia de exemplu, au determinat apariţia a numeroase studii iar viitorul rămâne deschis unei multitudini de alte abordări şi unor dezbateri asupra respectivei lor pertinenţe. Dacă părăsim domeniul consideraţiilor generale, putem găsi cu destulă uşurinţă, pentru a argumenta actualitatea gândirii Sfântului Maxim, aspecte care oferă răspunsuri deosebit de pertinente la întrebări care se pun în zilele noastre în mod stringent, atât în lume cât şi în Biserică.
2. Actualitatea în cadrul dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.
După cum ştim, în timpul ultimilor treizeci de ani de viaţă, Sfântul Maxim a avut de luptat împotriva a două erezii asemănătoare una cu alta : monoenergismul şi monotelismul, care negau credinţa ortodoxă în cele două lucrări şi cele două voinţe ale lui Hristos corespunzând celor două naturi ale Sale, divină şi umană. Mai mulţi împăraţi ai Bizanţului au contribuit la promovarea acestor erezii din motive politice şi au fost susţinuţi de către toţi patriarhii răsăriteni. În papa Romei şi-a găsit atunci Sfântul Maxim principalul susţinător şi la Roma s-a refugiat el între 646 şi 651. Între 628 şi 646 Sfântul Maxim locuise în Africa de Nord, în apropiere de Cartagina, într-o regiune al cărei episcop fusese Fericitul Augustin. Aceste circumstanţe au făcut ca Sfântul Maxim să fie unul dintre puţinii Sfinţi Părinţi greci care au avut contact direct şi relaţii strânse cu Biserica Romei şi care a putut avea acces la o cunoaştere directă a teologiei sale, a antropologiei şi a eclesiologiei sale. Nu putem considera că a fost influenţat de către acestea ; totuşi, multe pasaje din opera sa dau mărturie despre luări de poziţie legate de anumite aspecte ale lor, şi aceste luări de poziţie se descoperă a fi deosebit de interesante, încă şi astăzi, în cadrul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano–Catolică. Dialogul dintre aceste două Biserici a fost şi rămâne caracterizat, din partea Bisericii Ortodoxe, când printr-o atitudine excesiv de dură, marcată de refuzul de a vedea ceea ce poate apropia, când printr-o atitudine excesiv de liberală, marcată de o minimizare a divergenţelor. Asupra multor puncte problematice, poziţia Sfântului Maxim permite fondarea unei atitudini deschise, înaintând în direcţia Bisericii latine până în punctul unde se poate înainta dar, de asemenea, păzind apoi frontiera în punctul a cărui depăşire ar dăuna credinţei ortodoxe. a) Mai întâi de toate, referitor la problema Filioque care este unul din principalele puncte de divergenţă dogmatică dintre Biserica Ortodoxă şi confesiunile creştine occidentale, Sfântul Maxim se arată dispus să accepte formula anumitor teologi latini ai epocii sale potrivit căreia « Duhul purcede şi din Fiul », o formulă al cărei echivalent el notează că îl putem găsi şi la Sfântul Chiril al Alexandriei. El pune totuşi limitele unei înţelegeri acceptabile a acestei formule : ea nu este compatibilă cu credinţa ortodoxă, spune el, decât dacă exclude orice conotaţie cauzală, altfel spus dacă nu semnifică faptul că Fiul este de asemenea cauza Sfântului Duh, a cărui singură cauză este Tatăl, şi dacă este înţeleasă ca un echivalent al formulei « Duhul iese prin Fiul », altfel spus Se manifestă şi este dat de către El. Sfântul Maxim se alătură aici părerii tuturor Sfinţilor Părinţi greci (dar şi a Sfinţilor Părinţi latini ca Sfântul Ambrozie al Milanului sau Sfântul Ilarie de Poitiers) potrivit căreia « prin Fiul » are un sens iconomic (ad extra). Cu toate acestea, după Sfântul Grigorie al Nyssei, el sugerează că această expresie poate avea de asemenea un sens teologic în sens strict : acela al unei manifestări în însuşi sânul Sfintei Treimi (ad intra), această manifestare fiind cea a energiilor divine mergând de la Tatăl la Duhul prin intermediul Fiului. Această interpretare deschide poarta posibilităţii pentru teologia latină de a păstra ideea purcederii Duhului Sfânt din Tatăl « prin Fiul » şi chiar « şi din Fiul », dar dându-i un sens iconomic sau un sens energetic compatibil cu credinţa ortodoxă. În acelaşi timp ea închide poarta interpretării eterodoxe, ale cărei rădăcini le găsim în lucrarea De Trinitate a Fericitului Augustin şi pe care Biserica latină a început să o adopte oficial la sinodul de la Aix-la-Chapelle în anul 809 păstrând-o până în zilele noastre, potrivit căreia Fiul ar fi deopotrivă cauza Duhului Sfânt. b) În continuare, referitor la problema păcatului strămoşesc, legat de care antropologia latină a dezvoltat începând cu Fericitul Augustin, teoria sa despre păcatul originar (pe care Biserica Ortodoxă nu o acceptă), Sfântul Maxim prezintă de asemenea o poziţie interesantă pentru dialogul actual, poziţie care, ca şi în cazul subiectului evocat anterior (Filioque), se arată deschisă dar pune şi o frontieră. Contrar unui anumit număr de Părinţi răsăriteni (ale căror poziţii au fost prezentate cu insistenţă excesivă de către J. Meyendorff în lucrarea sa Introducere în teologia bizantină), Sfântul Maxim acceptă să includă în moştenirea păcatului strămoşesc o anumită înclinare spre păcat, legată de o decădere a voinţei (θέλησις) în liberul arbitru (γνώμη şi προαίρεσις) corelată cu slăbiciunea pasibilităţii ; dar în acelaşi timp el refuză să admită ideea că oamenii moştenesc păcatul primului om şi vina lui şi că ar exista ceea ce numim în scolastică un « păcat al naturii » : urmând linia tuturor Părinţilor greci, el consideră că păcatul este întotdeauna personal şi rămâne legat de persoana care l-a comis, şi că ceea ce se transmite din generaţie în generaţie începând de la Adam, nu este greşeala primului om şi nici vinovăţia ce-i este asociată, ci sunt numai efectele păcatului strămoşesc : pasibilitatea, corupţia şi moartea. c) În sfârşit, în ceea ce priveşte problema primatului papal – care este astăzi principalul subiect de dialog între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă şi pe care recentele întâlniri ale Comisiei mixte de dialog îl fac deosebit de actual – Sfântul Maxim insistă puternic pentru a-l recunoaşte în contextul specific al lui personal şi al epocii sale (şi care rămâne în mod global cel al primului mileniu creştin) ; dar el insistă la fel de puternic asupra presupoziţiilor şi a condiţiilor sale şi anume, în primul rând ca papa să mărturisească credinţa ortodoxă şi în al doilea rând ca el să-şi exercite primatul în cadrul sinodalităţii, cadru care a fost stabilit de Sfinţii Apostoli, de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi în primele secole şi care a rămas până astăzi cel al Bisericii Ortodoxe, dar pe care Biserica Catolică l-a abandonat spre sfârşitul primului mileniu în favoarea unei concepţii ierarhice şi centraliste fondate pe puterea absolută atribuită episcopului Romei desemnat drept « Suveran pontif ».
3. Actualitatea sa în cadrul dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile necalcedoniene.
Gândirea teologică a Sfântului Maxim care, după cum tocmai am văzut, prezintă un interes aparte în cadrul dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi confesiunile creştine occidentale, prezintă un interes la fel de mare în cadrul dialogului actual dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile necalcedoniene. Încă înainte de a combate ereziile monoenergistă şi monotelită, şi chiar în timpul acestei lupte care l-a preocupat timp de aproape treizeci de ani ai vieţii sale pământeşti, Sfântul Maxim a combătut erezia monofizită. În discuţiile şi acordurile teologice care au avut loc în cursul acestor ultime decenii între Biserica Ortodoxă şi diferitele Biserici necalcedoniene, a existat din păcate o relativizare a caracterului eretic – deşi acesta a fost declarat de către mai multe Sinoade ecumenice şi de numeroşi Părinţi cu autoritate ai Bisericii - al hristologiei lui Sever de Antiohia şi a altor teologi monifiziţi, pe care rămâne fondată în cea mai mare parte hristologia Bisericilor necalcedoniene. Un Proiect de unire, elaborat în cursul întâlnirilor Comisiei mixte de dialog în 1989, 1990 şi 1993 la Chambésy (în Elveţia), a fost semnat între Bisericile Ortodoxe şi Bisericile necalcedoniene, proiect care se bazează în întregime pe utilizarea terminologiei hristologice a Sfântului Chiril. Totuşi, această terminologie, care sub pana Sfântului Chiril este pe deplin ortodoxă, când ne referim la înţelegerea ei, ea a făcut obiectul unei reinterpretări din partea hristologiei monofizite. Luată în considerare în sine însăşi, ea este deci purtătoare de ambiguităţi, de care Proiectul de unire a căutat să profite pentru a stabili un acord care maschează divergenţele de fond. Pentru acest motiv, concluziile Proiectului de unire nu pot fi acceptate în această formă din punct de vedere al credinţei ortodoxe, iar discuţiile trebuiesc continuate. Pentru a purta aceste discuţii şi pentru a aprecia pertinenţa concluziilor lor, hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul rămâne o referinţă sigură, o cârmă stabilă şi o ancoră solidă pentru credinţa ortodoxă, nu numai pentru că a explicitat într-o manieră riguroasă şi precisă hristologia Sinodului ecumenic de la Calcedon care exprimă credinţa Bisericii, ci şi pentru că propune o exegeză ortodoxă a gândirii Sfântului Chiril şi a conceptelor pe care aceasta le utilizează, într-o sinteză pe care patrologii o numesc uneori « neocalcedonism » şi care stabileşte clar continuitatea gândirii Sfântului Chiril şi a dogmei de la Chalcedon.
